Renasterea

Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneţia, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai şcolii veneţiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renaşterii.
Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuţia picturilor a fost supranumit şi "Il Furioso", iar folosirea dramatică a perspectivei şi a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc. Tintoretto şi-a dedicat artei toată energia şi tot entuziasmul, lăsând posterităţii o operă de o forţă dramatică unică.

Tintoretto şi-a format propriul stil, îndeosebi exersând cu perseverenţă desenul, studiind sculpturile, desenele şi gravurile colecţiilor veneţiene. În 1539 era deja un pictor independent, cum reiese dintr-un act elaborat de un notar public, în care regăsim numele lui Tintoretto. Acesta avea pe atunci 20 de ani şi locuia în Campo San Cassiano, în apropierea podului care duce spre biserica Santa Maria Mater Domini. În 1550 se căsătoreşte cu Faustina de Vescovi, fiica comandantului gărzii de la Scuola Grande di San Marco.Cu doi ani mai înainte executase pentru această instituţie compoziţia Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav ("Miracolo dello schiavo"). Această operă, elaborată la vârsta de 30 de ani, entuziasmează pe contemporani, în ea se regăseşte echilibrul ideal: cantitatea şi calitatea, culoarea şi forma sunt introduse în scenă în mod alternativ, corelate în mod remarcabil cu concepţia structurală a tabloului. Scuola refuză totuşi această operă, considerându-o prea originală. Nu au lipsit şi alte critici. Astfel scriitorul Pietro Aretino (1492-1556) îi impută graba cu care lucrează ("fa presto") şi - din această cauză - înclinaţia spre neglijenţă, care va dispare o dată cu vârsta maturităţii.
În sala Albergo, pe unul din pereţi se pot vedea trei tablouri înfăţişând patimile Domnului: Drumul Golgotei, Ecce Homo, respectiv Iisus înaintea lui Pilat. În aceste opere, ca şi în alte creaţii târzii, Tintoretto acordă o atenţie tot mai sporită surprinderii într-o lumină precisă a detaliilor, se străduieşte să dea ritm viziunii sale, reprezentând relieful blocului prin accentuarea distribuirii umbrelor profunde şi prin indicarea luminii în anumite părţi ale arhitecturii. Tintoretto aşează culorile constructiv, pictând spaţiile şi formele prin trăsături de penel îndrăzneţe şi lungi.

MICHELANGELO: Crearea lui Adam

Ca o capodoperă inclusă într-o alta, Crearea lui Adam (1511), a devenit unul din punctele de referinţă ale artei din Vestul Europei. Din toate imaginile minunate de pe plafonul Capelei Sixtine.

Adam îşi priveşte Creatorul, iar chipul, contururile şi musculatura trupului său sunt indescriptibil de frumoase. Perfecţiunea fizică reflectă perfecţiunea spirituală, arătând că acesta a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi încă nu a păcătuit. Adam, înainte de izgonire, este văzut ca un Hristos.
Trupul perfect a lui Adam este însă lipsit de vlagă, nefiind adus încă la viaţă. Deasupra sa pluteşte, în ceruri, Dumnezeu, înconjurat de mantia-I învolburată şi de îngeri.

Adam stă cu o mână sprijinită pe genunchiul îndoit, iar Dumnezeu îşi întinde mâna puternică astfel, încât degetele lor aproape că se ating. Aproape, dar nu chiar. Spaţiul dintre degetele lor este cel care creează tensiunea.
Efectul vizual a fost adesea comparat cu acela al unui curent electric; parcă energia divină ar trece prin acel spaţiu pentru a da viaţă primei fiinţe umane. Nefiind încă trezită la viaţă, mâna lui Adam stă pasivă, în timp ce degetele lui Dumnezeu sunt îndreptate spre ea. Dacă degetele s-ar fi atins, mişcarea ar fi fost finalizată şi tensiunea dinamică ar fi fost pierdută.
Creatorul Suprem este redat sub forma unui personaj puternic, cu părul cărunt şi cu o barbă lungă. Privirea sa este reflectată de îngerii adunaţi în jurul mantiei sale. Un lucru foarte important, care totuşi nu este remarcat de privitorii din epoca modernă, este faptul că probabil, pentru prima dată în arta creştină, braţul Său este prezentat dezgolit. Această imagine radicală aminteşte de citatul biblic: "Şi cui i se arată braţul Domnului?". Este o referire la Hristos, pe care îl prefigurează Adam, cel care încă nu a păcătuit...

Michelangelo Buonarroti

Michelangelo Buonarroti (n.6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d.18 februarie 1564, Roma), alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură. A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului.

Până a-şi câştiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură şi chiar unul dintre puţinele tablouri ale artistului - Michelangelo făcând mai ales pictură murală în tehnica affresco - este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluţionând iconografia respectivei scene religioase tradiţionale. Raportarea la antichitate este caracteristică Renaşterii, fascinată de vechea cultură greco-romană.

În anul 1535 lui Michelangelo i se acordă titlul de "arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal". În 1539 contribuie la sistematizarea pieţei Capitoline din Roma, proiectul său a început totuşi să se realizeze abia în 1560 şi s-a definitivat în secolul al XVII-lea. Alte opere arhitecturale ale lui Michelangelo sunt: Capela familiei de Medici şi Librăria Laurentină din Florenţa, Palatul Farnese şi cupola Catedralei Sfântul Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florenţa realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi.
Ultimul proiect arhitectonic al lui Michelagelo este biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparţinând Băilor lui Diocletian. Construcţia a fost realizată la cererea Papei Pius IV formulată în 1561. Pentru a folosi coloanele originale din granit, Michelangelo a înălţat podeaua cu 2 m. Bolta centralã, ridicatã de artist în 1571, este albă, lipsitã de picturi sau ornamente, dar plină de maiestate, bine conservată şi astăzi. Acest proiect, de o mareţie cu adevărat impresionantă, nu a fost finalizat de Michelangelo datorită morţii artistului.

Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice îşi găseşte corespondenţa şi în creaţia literară. Sonetele sale, dedicate tânărului Tommaso de Cavalieri sau amintirii adoratei Vittoria Colonna, sunt pline de sensibilitate dar şi de anxietate, exprimând lupta între idealurile platonice şi dorinţa fizică imanentă. Au fost publicate în 1623 de strănepotul său, Michelangelo cel Tânăr, într-o formă deformată: toate pronumele masculine schimbate în formă feminină, spre a ascunde aspectul homoerotic al poemelor. Abia în 1893 au fost restaurate în forma lor originală şi traduse în limba engleză de John Addington Symonds. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor - le Rime - aparţine poetului C.D. Zeletin.

Leonardo da Vinci

Leonardo Da Vinci (n.15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa) a fost un pictor, sculptor, arhitect şi om de ştiinţă italian.

Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiinţă, inventator şi filozof, Leonardo încarnează spiritul universalist al Renaşterii şi rămâne unul dintre oamenii cei mai importanţi din acea epocă. Aportul său deschizător de drumuri în artele plastice şi forţa lui de anticipare, neegalată vreodată în întreaga desfăşurare istorică a ştiinţei,^{[judecată de valoare]} sunt caracteristice uriaşei sale personalităţi, de care a fost permanent conştient. Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morţii, cuvintele cu vibraţie de bronz: "Io continuerò" ("Voi dăinui").

Din anul 1499, Leonardo îşi începe seria peregrinărilor în diferite oraşe ale Italiei. Trece prin Mantova (1499) unde se află Isabella d'Este, căreia îi execută portretul. La Veneţia rămâne câteva luni, apoi se întoarce în 1501 la Florenţa, unde expune cartonul viitoarei compoziţii "Sfânta Ana, Madonna, Pruncul şi San Giovannino" (Sant'Anna, la Madonna, il Bambino e San Giovannino), trezind admiraţia tuturor.

Leonardo da Vinci: Gioconda, 1503-06, Muzeul Luvru, Paris

În martie 1503 Leonardo a început să lucreze celebrul portret cunoscut sub numele de Gioconda sau Mona Lisa. Leonardo era foarte ataşat de acest tablou, purtându-l mereu cu sine. Pictorul şi istoricul de artă Lomazzo scrie că "Leonardo nu l-a terminat pentru că nu ştia niciodată dacă nu mai avea ceva de spus... mereu se întorcea să lucreze la el, niciodată nu i se părea că l-a terminat". Trăsăturile fine ale femeii reprezentate redau o mobilitate permanentă, o curgere neîntreruptă a stărilor sufleteşti de o mare diversitate, cu un zâmbet misterios care oricând te aştepţi să se accentueze, să se atenueze sau poate chiar să dispară. Se spune că Leonardo, pentru a întreţine în timpul lucrului fugitivul zâmbet al modelului, punea să i se cânte o muzică de o deosebită suavitate.

Leonardo da Vinci: Bătălia de la Anghiari, 1503-05 (copie a unui anonim) - Colecţie particulară, München

Leonardo da Vinci: Madonna Benois, 1478 - Muzeul Ermitage, St. Petersburg

Leonardo da Vinci: Il Condottiere, 1480 - British Museum, Londra

Leonardo da Vinci: Ilustraţie pentru cartea De Divina Proportione a lui Luca Pacioli, 1509

Leonardo da Vinci: Cina cea de taină, 1495-97, - Santa Maria delle Grazie, Milano